Lemn dulce

Cazuta de pe rafturile de pe prichiciul geamului, deschisa cu degete infrigurate, prins sonetul de ureche si ascultat ticaitul, smotruit cu degetele cantande pe tastatura, intortocheat in cvartete de coarde ale lui Haydn, cantec de adormit piticii care astazi implinesc precis un an de cand si-au smuls semintele din haul gurii mele internetice. Piticii care au crescut intr-un an cat altii in sapte zile, care mugit, au scancit, au dantzuit, au glasuit, au incretit din nas, si si-au dezvelit dintii inspumati, s-au betivanit din cuvinte, li s-a urcat la cap si au motait intr-o rana la marginea drumului cu doape in urechi de multe ori. Piticii far' de numar ce mi-au arat tarlaua creierului si mi-au ingrijit vorbele ca ata lenesului, le-au taiat ca niste Norne si le-au shtuchit cand li s-au parut vulgare ca pe cojile de seminte de dovleac.
Eh, piticilor mei underage plantati in faldurile [putintele] ale creierului meu, le canta conu' Shake la drum de sara, cu miros de regina noptii si alte perdele de vanilie ca miroaznele ce te lovesc in the wake of vreo tzoapa intocata.

Sonnet 128
How oft, when thou, my music, music play'st,
Upon that blessed wood whose motion sounds
With thy sweet fingers, when thou gntly sway'st
The wiry concord that mine ear confounds,
Do I envy those jacks that nimble leap
To kiss the tender inward of your hand,
Whilst my poor lips, which should that harvest reap,
To be so tickled, they would change their state
And situation with those dancing chips,
O'er whom thy fingers walk with gentle gait,
Making dead wood more blest than lips.

Since saucy jacks so happy are in this,
Give them thy fingers, me thy lips to kiss.

Poza sterpelita de pe blogul aista