Torte mustind de bezna

Genţiene de Bavaria

Nu fitecine are parte de genţiene-n a sa casă

În molcomul Septembre, la linul, mohoratul Michaelmas.

Genţiene de Bavaria, mari, albastre ca-nserarea, fuioare de beznă

Care cotropesc chiar ziua, precum o torţă face cu-albastrul ei de fum

atuncea când coboară peste-al lui Pluto alean,

Torţe unduitoare arzând întunecat cu albastră flamă,

Ce-n puncte apăsate se preschimbă, strânse-n îmbrăţişarea zilei dalbe,

Florile-torţe ale întunericului celui albastru şi adânc de fum,

Ale uimirii lui Pluto albastru-nserate,

Lămpi mustind de beznă aninate-n încăperile De-Apoi,

arzând-albastru de-nserat,

Şi răspândind al întunericului braţ, albastru de-înserat, la fel cum

Din palidele lămpi a lui Demetra lumina aievea-izvoade.

Conduce-ţi-mă, dară, păşiţi degrab’ în faţă.

Culege-mi o genţiană, adă-o torţă!

Să rătăcesc doar cu-albastra torţă-furcă ‘cestei flori,

În jos pe scările cu beznă din ce în ce mai deasă,

acolo unde albastrul e întunecat cu-albastru

şi-acolo unde calcă Persefona, acum, să trec din îngheţat’ septembre

către tărâmul de orbire unde chiar întunericul în beznă deasă se trezeşte,

Şi Persefona însăşi rămâne doar o voce

Sau întunericul ce se răsfiră în beznă şi mai deasă

în braţele plutonice, pătrunsă adânc de patima amară în neştire,

învăluiţi pesemne în falnica mândrie a torţelor de întuneric,

ce arunc-un văl de

beznă peste mireasa blestemată şi-al său mire.

Boatloads of suburbs

O s-o scriem pe insemnarea asta in engleza. It's that time of the month cand cuvintele nu vin in alta limba.

Had a romp with the very indie Me and You and Everyone we know. This movie resembles a beanbag chair in more ways than one. I mean, you know those huge orange leather pouches with round plastic balls inside making awkward noises when you sit down. Seems so immutable and remote with its seams bleeding all around and punching bag stance. You mount it and it shifts and slouches, slips and brings your legs in the weirdest positions ever, you fall and twist and twirl and smile in the end. The smile at the end of the slide, the smile when you dismount your ride...
It's always an embarrassed smile, a victorious one, a vindictive one, the smile that people get when they find out a secret, when they've delved deep into some forbidden puddle of knowledge, but most of all it's always playful and rich.
Point taken. Movie like beanbag chair: unpredictable, playful, habitual gone haywire, painfully autistic, cute, forebearing, meaninglessness gone deep. Yeah, it's the kind of art that doesn't need an explanation, that would suffer in front of the towering sense.
The suburban Amelie, that doesn't turn the mundane into less mundane by inserting a playful heroine. I find that amazing, letting the mundane live. Freeing willy but saving the mundane.
And life that wants so desperately to become art that it hurts, yet ending up amidst a totally different stew. But, oh, this stew is so tasty. It's a dream-movie with little poems in every single one of its veins, sitting there on a little tray with the hot tea and chocolate chip cookie, with the doe-eyed Miranda July sliced in front of you in her candy blouse.
It gives you everything it never professed to give you: loneliness, despair, courage, love, weirdness and tons of warmth. It invaded my thoughts, it trespassed my feelings and it left me in that state that comes right after a fit of hysteria. The smile, the rainbow. You see rainbows aren't pure happiness and all that guilt-free imagery that they get on kindergarten walls: rainbows are the sky's way of telling us that it stopped crying. They're a feeble, temporary conquest. Just a small cracked cork for the sky. But smiles are not be taken lightly. Smiles are to be taken nightly.
Smiling is not an easy business, but that's what makes it worth it.
The whole movie is like walking through a gallery.
Starring a pair of smooching ballet flats, a street walk of life, and hanging a picture of a bird on a tree.
And all the suburban cuckoo you can take.
SEE IT. SEE IT.

Poaza e pe de flickr.

Personaje de basm în traducere imaginarǎ

Un pic de dipstractie nevinovata sau vinovata... dar dipstractie nonetheless...
A, da si trebuie neaparat sa vedeti Shrek The Third. E asa de misto ca l-am vazut de 3 ori. Si se stie, rabdarea mea e limitata si plina de izbucniri, plimbaturi agitate, bataturi de picior (da, da pun intended) si franturi de palme (din nou).

Fǎt-Frumos = The Handsome Foetus

Ileana Cosânzeana = Pigtailfairy Eileen

Spânul = Baldspot

Strâmbǎ-Lemne = Crooketeer-Woody

Pǎsǎri Lǎţlungilǎ = The Birdie-Stretcher

Gerilǎ = Frostbiter

Ochilǎ= I, Eye

Greuceanu = Hardy Smith

Roş împǎrat = The Bloody Emp’ror (accent scoţian)

Zmeul = The Obnoxious Kite

Prâslea = The Stripling Prince

Talpa Iadului = Helluva HighHeel

Baba Cloanţa = Grandma Beeky

Calul Nǎzdrǎvan = The Naughty Steed

Gheonoaia = The Winged Wyrm

Zâna Cea Bunǎ = The Curvaceous Fairy

Abtineti-va de la comentarii unde observati inadecvarea si adaptarea aproximativa.

Daca aveti variante impartitoare de zambete va invit sa va desfasurati prin comentarii.

Altfel, noroc bun si aere conditionate (mai putine aere si mai multe ozoane!),

Pustnica de serviciu

Bâldâbâc!

Cate-un pic, pic, pic... pentr-un concurs de creion de la Iasi am tradus niscai Eminescu obligatoriu si mi-a iesit ceva cam schilod, dar enfin...
Consider cǎ “traduttore, tradittore” este o maximǎ cât se poate de la obiect pentru orice traducere de poezie. La urma urmei, în poezie, mai mult decât în oricare alt tip de traduceri se comite o trǎdare a poetului şi a cititorului. Astfel poezia proprie-ţi este soţie, poţi s-o sculptezi moral, fizic, psihic şi formal cum îţi pofteşte inima, ca orice Pygmalion, dar poezia tradusǎ e cu totul altǎ poveste, nu este o poveste oficialǎ, de stare civilǎ, declarativǎ, nu-ţi este soţie ci amantǎ, în secret, printre tenebrele proprii şi iţele încurcate ale autorului. Constelaţia de cuvinte exacte care o formeazǎ nu-ţi permite prea multǎ libertate în aventura textualǎ, nu poţi s-o ciopleşti sau s-o îmbraci doar în haine plǎcute ţie, chit cǎ trebuie s-o iubeşti ca s-o traduci, trebuie ca schimbǎrile impuse de propriul filtru spiritual sǎ fie discrete, şi fidele cǎsǎtoriei dintre ea şi poet (dintre ea şi sens). Iertate fie-mi abaterile de la sfinţenia cǎsǎtoriei dintre poet şi cuvânt. Cred, totuşi, cǎ la poezie e ca la ecranizǎrile unor romane: imaginea despre personaje şi acţiune şi metaforele condensatoare nu pot fi niciodatǎ chiar cele din capul tǎu, cititorul, sau aceleaşi cu ale restului de cititori de partea regizorului. Iatǎ, deci, trǎdarea mea, sper, de proporţii mici.

Deepsea

The sea so deep under Phoebe’s pale ole gaze,

Clear like the sky so bright in her fair rays

Her bottom a whole world of dream-wrought glaze,

And on her rippled mirror-coat stars hang ablaze.

Come tomorrow – her majestic grace will go berserk

And her wondrous black gorge-world will shake

Clutching with her myriad limbs like giant rakes

Into watery graves – buried countries that will lurk.

Today she’s roaring torrents, tomorrow gurgling streams,

Harmony, neverending all bursting at the seams –

This is the seed of her darkened being, or so it seems.

This is the heart that’s pumping inside the sea of old.

For she cares not – about the feelings that we, mortals, hold -

Oh, stone cold, lonesome sea, oh, truth be told!