opinci

Prietenii sunt ca pantofii purtati. Ti se lipesc de picior si pasesti, dansezi, joci tontoroiul, dormi, fugi dupa autobuze in ei, ii duci la bere, ii duci la taiere, ii faci sa scartaie in zapada, ii porti prin amintiri, pe sub artificii, treci prin diminetile fara chef cu ei [testul de foc] si cu timpul se jerpelesc, se ferfeniteaza, se rup [there is a crack in everything, that's how the light gets in], ii stii pe toate partile, te stiu ca pe "tatal nostru".
Cateodata cand te muti prin alte parti ii scoti nitel, ii pui intr-o cutie de carton si o indesi intr-un camion verde cu muncitori. stupoare! cutia isi ia talpasita. peste o vreme de cand ii pusesei cruce de mult, perechea nazdravana rasare intr-un colt de magazie, si afli cu la fel de multa stupoare ca in tot timpul cand lucruri s-au tot intamplat inauntrul tau, ei inca-ti mai incap perfect in picioare, isi amintesc in detaliu aventurile voastre si sunt gata sa fie incaltati mai departe cu mandrie. Mai e si sentimentul ala de lucru cunoscut cu rabdare, de om deschis care de-abia asteapta sa incapa din nou in amintirile de ieri, in lista de missed calls, in inventariul mental de nimicuri date...
Ce te faci cand nu mai ai timp sa fii om?
Mi-e dor sa ies.Mi-e dor sa stiu ce mai faceti.Mi-e dor sa avem momente de vorbit despre nimic.mi-e dor, mi-e dor de voi...