Frica de poezie

Tin strans in mine rigiditatea si respectul care te tine pe scaun cu gulerul scrobit zgariendu-te. Tin strans in mine frica de piruete. Canoanele care nu te lasa sa rescrii cu inima o poezie tradusa in lumea ta.
S-o scrii cu ochii inchisi din limba in care s-a nascut in mintea ta, s-o iubesti, ca s-o traduci. Altfel, monser, nu se poate. Nu se cade?! Nu, nu se poate. In poezie se cad acrobatii care cu cele secrete care cu cele pe fata (ca un ceas cu matele pe-afara).
Mie mi-e frica sa ma apropii de ea, as vrea s-o cunosc mai bine, s-o pacalesc cu minciunile mele obisnuite, s-o uimesc cu scamatorii de sens, s-o castig.
Uf, nu-mi vinde si mie cineva un pont cum sa scap de manierele astea care ma fac sa n-o iubesc ci doar s-o admir cu precautie ca pe un tapir intr-o cusca? Ca pe un zepelin...
Cand eram mica-mica faceam tot ce ma speria mai tare doar-doar m-o parasi frica si buna crestere in fata unui text...
Mi-e asa o frica ca am s-o omor cand ma apuc s-o decortic. Si daca ar fi poezia mea as putea s-o tai si s-o umflu asa cum ma loveste pe mine nebunia, dar
atunci cand traduci poezia altcuiva, si-o iubesti pentru asta, esti amantul ei, nu "the husband" ci "the lover", mereu miseleste si pe ascuns, cam ca Almasy si Katharine Cliffton.
Cand traduci in loc sa te iubesti pe tunuri, te iubeste printri ostretze...
Poate incerc sa ma impac cu rolul de amanta... La urma-urmei mereu colind printre tenebre, cand se ingana ziua cu noaptea...


Poza e o eliotzenie a domnului Erwitt